Artelier D… cu d de la „DA!”


TOmTom Degetel este un baietel care isi doreste sa fie mare – asa ca parintii lui. „Oare o sa cresc vreodata mai mare?” obisnuia baietelul sa intrebe. „Nu conteaza cat esti de inalt, tot ce conteaza este ca noi te iubim si suntem mandri de tine!” ii spuneau adesea parintii lui.

Pentru acest mesaj am ajuns (si) eu la „Tom Degetel” – repovestit si jucat de curand, la unul din evenimentele marca Artelier D.

Pai de ce? Nu spun eu asta copiilor in fiecare zi acasa? Stati sa ma gandesc… aaa… mm… Doamne, sunt zile in care uit desi nu ar trebui! De ceva vreme sunt in „faza” cu terapia prin ras si ma straduiesc sa imi fac copiii sa rada cel putin o data pe zi. (Iar seara, la momentul in care facem recapitularea zilei – un obicei vechi de vreo 4 ani – scotocesc cu infrigurare prin momentele petrecute ca sa vad daca am bifat partea cu rasul…)

Deci cum ramane cu „te iubesc asa cum esti”? Pai… cred ca merita sa apelez la teatru pentru asta. Din cate am observat, mediul de teatru poate fi folosit ca un vehicul pentru a atinge un obiectiv – de ex. a transmite un mesaj.

Si iata-ma ajunsa, in acest context mai larg, pe treptele frumoasei librarii Bastilia, gazda atelierului, in ziua de 9 ale lunii, a.c.  Contextul mai restrans a fost asa: in dimineata atelierului sotul a trebuit sa mearga la servici; eu mi-am cautat rabdarea prin sifonier, pe sub pat, prin ghivece dar nu am gasit-o; lui Mihai a inceput sa-i curga un pic nasul (doar un pic …); Miru s-a asezat pe olita si a inceput sa faca povesti – un obicei din perioada „atrenamentului la olita”, perioada in care, ca sa stea pe loc, ne uitam furibund prin carti si povesteam ce se intampla acolo. Ei vezi, nu stiam ca din 4 carti cartonate devine asa o povestitoare: acum toata treaba asta mare dureaza cam jumatate de ora, pe putin!

Treceeee timpuuuuuul! Vrem sa fim punctuali ca sa putem face cunostinta cu Tom Degetel. Eu sunt asa de curioasa: am auzit despre Tom si vreau sa-l cunosc! („Mami, nu-mi pasa…”)

Vruuum cu autobuzul: la fara un minut am ajuns, sub privirile calde ale Danielei Miscov, in pragul povestii cu Tom Degetel. „Va asteptam mai devreme…” „Scuze si …” Stiam ce vrea sa spuna Daniela cu acest „mai devreme”: cel mai bun lucru care ti se poate intampla la un atelier de teatru este ca copilul sa experimenteze povestea alaturi de alti copii, intr-un mediu placut si diferit. Partea cu experimentatul revine actorului/ facilitatorului de joc iar partea cu placutul si diferitul poate fi gustata pe deplin daca copilul are la dispozitie un timp de acomodare (care variaza, in functie de varsta). Daca lipseste aceasta acomodare, micul participant este pus in fata unei alegeri care poate fi dificila: ce ale(r)g sa observ: mediul sau povestea? Iar la Bastilia te fura peisajul… Asadar, Mihai, din pozitia lui de om mai mic si mai aproape de centrul sau (inconjurat fiind de atatea jucarii, concrete) a ales peisajul fara nici o apasare… si nu frumusetea povestii (care probabil i s-a parut ceva echivalent cu pielea ursului din padure). Miru ar fi vrut si ea niste carti cu printese – catre care a facut ceva pasi dar pana la urma a intrat in poveste.

Ei bine, inchipuiti-va: a inceput! Daniela a scos dintr-un geamantan o serie de personaje construite din hartie carora le-a dat viata (cu aceeasi voce blanda cu care ne-a intampinat). A curs povestea pana la un punct, apoi s-a oprit: erau cativa copii care pierdusera firul si nu-l mai gaseau… Daniela a innodat din noul firul. Povestea a curs. Apoi s-a mai oprit o data: alti copii pierdusera firul… L-au gasit. Povestea a curs din nou. Si, putin cate putin, a fost dezvaluit prin ce aventuri grozave poti sa treci daca esti mic si curajos, asa ca Tom Degetel.

Mi-a placut tare mult felul in care Daniela a adaptat povestea lui Tom Degetel – in conditiile in care mie nu-mi plac toate povestile „din vechime” (in special cele in care conflictul se rezolva prin metode radicale ca aruncatul in foc sau taierea capului).

Mi-a placut faptul ca intreruperile au fost naturale – ele au fost de fapt ca niste „usi” prin care copiii au putut sa intre in poveste de mai multe ori. Eu personal, am vazut in aceste momente un model prietenos de a reactiona atunci cand povestea „nu merge conform planului” – evident, un model mai aproape de nevoile copiilor (mentionez ca acolo era un grup de vreo 10 copii intre 2 si 5 ani)… Oricum, un model care nu a inclus acel prelung „sssss” pe care, cu surprindere, l-am intalnit la unele ateliere (nu de teatru) despre a caror facilitatori am citit cat de buni si de prietenosi dar, mai ales, cat de „profesionisti” sunt.

Nu in ultimul rand, mi-a placut tehnica folosita. Recunosc ca sunt fan teatru de papusi (cat mai la vedere/ deschis) iar procesul de animare a unor obiecte neinsufletite mi se pare fantastic, de fiecare data. Si chiar mai fantastic mi se pare faptul ca copiii respecta CONVENTIA, tot de fiecare data!  E uluitor cata disciplina implica aceasta participare a copiilor intr-o piesa de teatru si nu e de mirare ca pot obosi la un moment dat…

Multumesc Danielei Miscov pentru ca ne-a oferit oportunitatea de a experimenta o serie valori (de ex. dupa piesa ne-am pus intrebari in legatura cu hotii), o serie de diferente (de ce Tom este atat de mic, dar Habarnam, dar piticul din ibric…); de asemenea, multumesc pentru felul in care a facilitat experimentarea povestii si pentru faptul ca mi-a oferit posibilitatea de a spune din nou „apropo, si noi va iubim asa cum sunteti”…

Mult succes in continuare!

Artelier D… cu d de la „DA!”

Un gând despre &8222;Artelier D… cu d de la „DA!”&8221;

Comentariile nu sunt permise.